CREAŢII LITERARE

SPERANŢA

Steluţă, tu străluce
Mereu în calea mea.
Aduci cu tine vise,
Speranţe, viaţa mea…
O clipă de te-ai duce,
O clipă, nu mai mult,
Eu într-un haos veşnic
M-aş scufunda profund.
Dar tu te-nalţă iarăşi,
În calea mea străluce,
Mă-nalţă sus, cu tine…
Acolo unde nimeni
n-o să mai poat-ajunge…

Gabriela Bîţă, X,
fostă elevă a şcolii

ADIO


Tu ai uitat iubite
Când ai jurat
Că dragostea mi-o vei păstra…
Lasă-mă acum
Să-mi gust amarul;
Lasă-mă acum
Să-mi plâng durerea.
Cândva,
Tu mi-ai promis
Că nici un suflet pierdut
Nu va interveni-ntre noi.
Dar, eterna iubire,
Acum s-a terminat.
Nu-mi şterge lacrima,
Căci am uitat!

Georgiana Buşcă, X,
fostă elevă a şcolii

GÂNDURI DESPRE VIITOR

Nu ştiu ce voi fi în viitor. De fapt, nimeni nu ştie ce va fi mâine. Dar mi-aş dori să mă schimb, de mâine să fiu alta, să mă transform, să renasc…. Să fiu ceea ce îmi doresc, să mă accept, să fiu acceptată… să fiu admirată, să fiu iubită…
Mi-aş dori o slujbă interesantă, care să mă pună în valoare, să fiu mereu în situaţii noi. Mi-aş dori să devin medic, de exemplu, să aduc speranţa în sufletele oamenilor, să le alin suferinţa. Mi-aş dori să devin profesoară, să îndrum paşii atâtor copii.
Vreau să mă diferenţiez de ceilalţi, să am lucrurile pe care mi le doresc, să le obţin prin propriile mele eforturi. Vreau să răzbesc în viaţă, vreau să mă înalţ, să trăiesc mai bine…
Nu vrea să fiu o tristă reflexie a ceea ce aş fi putut deveni. În viitor vreau să pot alege, vreau să am de unde alege.
Viitorul îl vreau în culori deschise, nu în gri sau negru. Îl vreau roz, ca sufletul meu, îl vreau în culori, ca un curcubeu.

Mariana Mîndroc, VI

LUMEA JOCURILOR

A trecut puţin timp de când am lăsat în urmă lumea frumoasă a copilăriei fără griji sau responsabilităţi. Dacă am avea cu toţii harul marilor noştri scriitori, cum ar fi Ion Creangă sau Mihai Eminescu, misterul acestei lumi ar fi descifrat de cât mai mulţi adulţi. Ar înţelege atunci de ce educarea păpuşilor durează atât de mult încât întârziem la masa de prânz, de ce conducerea maşinuţelor printre obstacole ne răpeşte toată atenţia şi uităm de teme.
Deseori îmi spunea mama că într-o zi voi deveni un om mare şi bun şi atunci voi privi înapoi în timp şi-mi voi aduce aminte cu drag că am avut norocul să trăiesc o copilărie fericită şi liniştită. Jocurile şi năzbâtiile erau pe primul loc.
Împreună cu prietenul meu, Ionuţ, construiam cazemate din crengile copacilor şi deveneam camarazi de arme. În imaginaţia noastră soldaţii de jucărie deveneau aliaţii noştri, iar maşinuţele le transformam în adevărate tancuri de război.
Într-o zi, când părinţii noştri nu erau acasă, am scos unele piese ale calculatorului şi le-am dus în fortăreaţă. De acolo ne închipuiam că dirijăm apărarea Terrei de invazia extraterestră. Lansam rachete împotriva navelor care dădeau ocol Pământului. Bineînţeles că ieşeam mereu învingători, deoarece aparatura noastră era mai sofisticată decât a lor.
Din nefericire, când lupta era în toi, unul dintre proiectilele noastre (o corcoduşă) a nimerit în geamul vecinilor care s-a făcut ţăndări. Brusc, s-a făcut tăcere.
Ce ne facem acum? Am căzut imediat de comun acord să intrăm în casă şi să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat. Ne-am aşezat la calculator şi am început să ne jucăm, dar nu mai era ca la început. Stăteam încordaţi să vedem dacă am fost descoperiţi.
Când vecina a strigat la poartă, totul a devenit foarte clar: şi-a dat seama ce s-a întâmplat! Am ieşit la poartă şi, când aceasta m-a întrebat dacă ştiu ce s-a întâmplat cu geamul, mi s-a făcut ruşine şi n-am putut să mint aşa cum ne propuseserăm. Cu vocea pierită i-am spus adevărul şi i-am cerut scuze. Vecina, mamă a doi copii, a spus că apreciază faptul că ne-am recunoscut greşeala şi că nu este nicio problemă dacă n-am făcut-o intenţionat.
Liniştiţi oarecum pentru că fusesem iertaţi atât de uşor, am intrat în casă şi ne-am luat cu jocul. Când au venit părinţii mei acasă, se pare că vorbiseră deja cu vecina, pentru că mi-au spus că sunt mândri de mine pentru că nu am minţit ca să-mi acopăr greşeala şi am devenit dintr-o dată foarte mândru de mine. Mi-am dat seama atunci că şi adulţii îşi mai amintesc uneori ce înseamnă să fii copil şi că e mai bine să fiu sincer.
Frumoasă a fost perioada aceasta! Şi acum ne mai jucăm, dar parcă nu mai este ca acum câţiva ani. Cât era ziua de mare ne gândeam la jocuri noi. Îmi dau seama că poznele şi trăsnăile copilăriei ne transformau câteodată în personaje pozitive sau negative, dar binele învingea întotdeauna.
Cu toţii lăsăm în urmă o lume pe care am vrea să o retrăim: lumea jocurilor copilăriei.

Răzvan Manea, clasa a VIII-a

Adio, şcoală!

Adio, un cuvânt destul de dureros, pe care parcă nu ne aşteptam să-l spunem niciodată…
Cu ochii înlăcrimaţi, acum în prag de plecare, ne luăm rămas bun de la scumpa noastră şcoală. Am vrea să dăm timpul înapoi să mai petrecem măcar o oră din viaţa noastră în acea clasă, în acea şcoală care ne-a fost ca propria casă în toţi aceşti ani.
Generaţii întregi au trecut prin această şcoală, fiecare dintre noi o purtăm în inimile noastre de copil şi ne amintim cu drag poznele sau emoţiile prin care am trecut. Nu vom putea uita niciodată prima zi de şcoală când, cu inimile tremurând de emoţie şi de frică, păşeam pentru prima dată pragurile ei. Nu ştiam prea bine ce se întâmplă cu noi, în faţa noastră se deschidea o nouă poartă, parcă o nouă lume ne aştepta cu braţele deschise, ne chema la ea, iar noi, cu toate că nu ştiam ce va fi, păşeam fricoşi, ne urmam destinul.
Dar dincolo de acest zid pe care noi îl vedeam, în faţa acestei lumi în care ne simţeam atât de singuri şi neajutoraţi, o voce caldă şi blândă ne-a întâmpinat. Acei ochi blânzi şi acea voce caldă ai doamnei învăţătoare nu-i vom uita cu siguranţă nici unul dintre noi. Ea a fost cea care ne-a redat siguranţa şi încrederea de care aveam nevoie. Ne-a învăţat să scriem şi să citim şi, mai presus de orice, ne-a învăţat cum să ne comportăm în societate. Ne-a ajutat să facem acel uriaş pas fără de care nu puteam merge mai departe.
Pentru noi a fost ca o a doua mamă care ne-a îndrumat şi ne-a învăţat cu blândeţe ce este bine sau rău.
Cu toate că timpul nu vom putea niciodată să-l dăm înapoi şi să mai fim şcolari măcar pentru o zi, amintirile rămân vii în inimile noastre şi pe ele nu ni le va putea lua nimeni niciodată, nici măcar timpul…
Nici pe dragii noştri profesori care au fost alături de noi şi care ne-au înţeles de fiecare dată şi ne-au ajutat nu îi vom uita. De la dânşii am învăţat multe lucruri, împreună am fost ca o adevărată familie.
Niciodată nu cred că vor exista cuvinte frumoase pentru a putea exprima recunoştinţa şi stima noastră pentru aceşti oameni minunaţi. Profesorii, învăţătorii, colegii şi amintirile legate de aceştia, ei toţi reprezintă şcoala. Fără ei acest cuvânt nu va mai avea acelaşi farmec şi nu va mai putea trezi acea emoţie de nedescris în sufletele noastre.
Acea şcoală modestă, dar primitoare şi plină de căldura sufletelor pe care o iubesc, care mereu ne aştepta cu braţele deschise şi în care am învăţat atâtea lucruri frumoase, în care ne-am petrecut o parte din viaţa noastră, o vom purta mereu în gândurile şi sufletele noastre.

Gabriela Bîţă, X,

fostă elevă a şcolii

O zi de vară în sat

Dis-de-dimineaţă soarele roşiatic se arată din spatele dealului de la marginea satului. Aerul se înveseleşte dintr-o dată de ciripitul zglobiu al păsărilor care pleacă după mâncare, să-şi hrănească puii. Natura întreagă se lasă mângâiată de razele blânde ale astrului zilei. Crengile copacilor, pline de frunze de un verde fraged, se leagănă leneşe în adierea învăluitoare a unei pale de vânt.
Satul se trezeşte încet-încet la viaţă. Localnicii se grăbesc să hrănească animalele din curte. Câinii dau harnici din coadă la apropierea stăpânilor, găinile se scutură şi coboară din coteţ la vederea grăunţelor, curcile coboară din salcâmul de alături şi se iau la întrecere cu gâştele şi cu raţele care par nişte bărci ce plutesc împotriva vântului prin ţărâna din ogradă. Doar vitele se uită cu ochi mari şi blânzi la omul care le conduce spre păşunea de la marginea satului.
Gospodinele pregătesc masa şi îşi cheamă familiile să ia împreună micul dejun. Iată şi copiii cei somnoroşi au reuşit să se trezească, mănâncă şi se lasă cocoloşiţi sau cicăliţi de mamele lor şi, dintr-o dată, peste zumzetul liniştit al satului se aud chiote vesele. Au plecat la joacă…
Din depărtare, copiii se văd ca nişte fluturi ce se zbenguie pe una dintre pajiştile verzi, învăluite de lumina gălbuie a cerului. Câţiva au obosit deja şi tolănesc la soare pe iarba fragedă. Alţii, îmbujoraţi, aleargă spre iazul pe a cărui suprafaţă razele soarelui se plimbă jucăuşe. Copiii se stropesc, ţipă de plăcere la contactul cu apa călduţă, se fugăresc şi se bucură de vacanţă. Mai târziu se întind pe nisipul fierbinte, iar vântul şi căldura le zvântă trupurile.
La prânz, căldura este tot mai puternică, devenind copleşitoare. Oamenii, obosiţi de muncă şi moleşiţi de arşiţă, intră în răcoarea binefăcătoare a caselor, iau prânzul şi rămân să se odihnească. Animalele se ascund la umbră până seara. Chiar şi neobositele vrăbiuţe sunt mai puţin gureşe în această perioadă a zilei, când se ascund de razele fierbinţi.
Peste un timp, zgomotul satului se aude din nou. Gospodinele şi-au reluat trebăluitul prin casă şi prin curte, bărbaţii se întorc de la serviciu, iar copii se joacă până târziu pe uliţele care se umplu de vitele ce se întorc de la păscut. Ritualul hrănirii animalelor se reia, totul se petrece ca şi dimineaţa, dar acum păsările se grăbesc să se bage la culcuş. Ele se culcă primele. Doar câinii se pregătesc să-şi facă serviciul de noapte şi să păzească gospodăriile oamenilor pe care-i slujesc cu credinţă.
Natura întreagă se bucură de căldura verii. Florile din grădini îi recompensează pe cei care le-au plantat cu mireasma petalelor lor. În aerul curat al serii, mirosul este mai pătrunzător ca niciodată. Rândurile de zarzavaturi stau aliniate şi înviorează atmosfera cu nuanţele lor de verde. Roşiile, vinetele şi ardeii se întrevăd printre frunze parcă special pentru a mai aduce şi alte nuanţe în decor- galben, mov şi roşu. Doar cerul arată de parcă un copil neîndemânatic a amestecat mai multe culori pe o planşă de desen.
Copiii nu se mai satură de joacă. Mamele lor se văd nevoite să iasă pe uliţă şi să-i cheme la masă. De peste tot se aud răspunsurile lor şi rugăminţile de a mai fi lăsaţi puţin… Dar nici de data asta n-au avut succes; mamele sunt neînduplecate, trebuie să vină acasă!
O dată cu soarele care pleacă după o zi în care a fost foarte harnic, liniştea se lasă peste tot. Se aude rar câte un lătrat al unui câine prea zelos, câte un strigăt al unei păsări de noapte plecată la vânătoare. Cântecul greierilor este liniştitor, sătenii îl ascultă până târziu în noapte venind de la ferestrele larg deschise pentru a lăsa mireasma reginei-nopţii să-i învăluie.

Sorin-Alexandru Turcu, clasa a VIII-a

Lucrarea a obţinut MENŢIUNE în cadrul concursului „Copiii noştri talentaţi”, secţiunea PROZĂ, ediţia a V-a, decembrie 2005, concurs organizat de Consiliul Judeţean Teleorman, Biblioteca Judeţeană „Marin Preda” şi Ziarul „Teleormanul”.