A trecut puţin timp de când am lăsat în urmă lumea frumoasă a copilăriei fără griji sau responsabilităţi. Dacă am avea cu toţii harul marilor noştri scriitori, cum ar fi Ion Creangă sau Mihai Eminescu, misterul acestei lumi ar fi descifrat de cât mai mulţi adulţi. Ar înţelege atunci de ce educarea păpuşilor durează atât de mult încât întârziem la masa de prânz, de ce conducerea maşinuţelor printre obstacole ne răpeşte toată atenţia şi uităm de teme.
Deseori îmi spunea mama că într-o zi voi deveni un om mare şi bun şi atunci voi privi înapoi în timp şi-mi voi aduce aminte cu drag că am avut norocul să trăiesc o copilărie fericită şi liniştită. Jocurile şi năzbâtiile erau pe primul loc.
Împreună cu prietenul meu, Ionuţ, construiam cazemate din crengile copacilor şi deveneam camarazi de arme. În imaginaţia noastră soldaţii de jucărie deveneau aliaţii noştri, iar maşinuţele le transformam în adevărate tancuri de război.
Într-o zi, când părinţii noştri nu erau acasă, am scos unele piese ale calculatorului şi le-am dus în fortăreaţă. De acolo ne închipuiam că dirijăm apărarea Terrei de invazia extraterestră. Lansam rachete împotriva navelor care dădeau ocol Pământului. Bineînţeles că ieşeam mereu învingători, deoarece aparatura noastră era mai sofisticată decât a lor.
Din nefericire, când lupta era în toi, unul dintre proiectilele noastre (o corcoduşă) a nimerit în geamul vecinilor care s-a făcut ţăndări. Brusc, s-a făcut tăcere.
Ce ne facem acum? Am căzut imediat de comun acord să intrăm în casă şi să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat. Ne-am aşezat la calculator şi am început să ne jucăm, dar nu mai era ca la început. Stăteam încordaţi să vedem dacă am fost descoperiţi.
Când vecina a strigat la poartă, totul a devenit foarte clar: şi-a dat seama ce s-a întâmplat! Am ieşit la poartă şi, când aceasta m-a întrebat dacă ştiu ce s-a întâmplat cu geamul, mi s-a făcut ruşine şi n-am putut să mint aşa cum ne propuseserăm. Cu vocea pierită i-am spus adevărul şi i-am cerut scuze. Vecina, mamă a doi copii, a spus că apreciază faptul că ne-am recunoscut greşeala şi că nu este nicio problemă dacă n-am făcut-o intenţionat.
Liniştiţi oarecum pentru că fusesem iertaţi atât de uşor, am intrat în casă şi ne-am luat cu jocul. Când au venit părinţii mei acasă, se pare că vorbiseră deja cu vecina, pentru că mi-au spus că sunt mândri de mine pentru că nu am minţit ca să-mi acopăr greşeala şi am devenit dintr-o dată foarte mândru de mine. Mi-am dat seama atunci că şi adulţii îşi mai amintesc uneori ce înseamnă să fii copil şi că e mai bine să fiu sincer.
Frumoasă a fost perioada aceasta! Şi acum ne mai jucăm, dar parcă nu mai este ca acum câţiva ani. Cât era ziua de mare ne gândeam la jocuri noi. Îmi dau seama că poznele şi trăsnăile copilăriei ne transformau câteodată în personaje pozitive sau negative, dar binele învingea întotdeauna.
Cu toţii lăsăm în urmă o lume pe care am vrea să o retrăim: lumea jocurilor copilăriei.
Deseori îmi spunea mama că într-o zi voi deveni un om mare şi bun şi atunci voi privi înapoi în timp şi-mi voi aduce aminte cu drag că am avut norocul să trăiesc o copilărie fericită şi liniştită. Jocurile şi năzbâtiile erau pe primul loc.
Împreună cu prietenul meu, Ionuţ, construiam cazemate din crengile copacilor şi deveneam camarazi de arme. În imaginaţia noastră soldaţii de jucărie deveneau aliaţii noştri, iar maşinuţele le transformam în adevărate tancuri de război.
Într-o zi, când părinţii noştri nu erau acasă, am scos unele piese ale calculatorului şi le-am dus în fortăreaţă. De acolo ne închipuiam că dirijăm apărarea Terrei de invazia extraterestră. Lansam rachete împotriva navelor care dădeau ocol Pământului. Bineînţeles că ieşeam mereu învingători, deoarece aparatura noastră era mai sofisticată decât a lor.
Din nefericire, când lupta era în toi, unul dintre proiectilele noastre (o corcoduşă) a nimerit în geamul vecinilor care s-a făcut ţăndări. Brusc, s-a făcut tăcere.
Ce ne facem acum? Am căzut imediat de comun acord să intrăm în casă şi să ne prefacem că nimic nu s-a întâmplat. Ne-am aşezat la calculator şi am început să ne jucăm, dar nu mai era ca la început. Stăteam încordaţi să vedem dacă am fost descoperiţi.
Când vecina a strigat la poartă, totul a devenit foarte clar: şi-a dat seama ce s-a întâmplat! Am ieşit la poartă şi, când aceasta m-a întrebat dacă ştiu ce s-a întâmplat cu geamul, mi s-a făcut ruşine şi n-am putut să mint aşa cum ne propuseserăm. Cu vocea pierită i-am spus adevărul şi i-am cerut scuze. Vecina, mamă a doi copii, a spus că apreciază faptul că ne-am recunoscut greşeala şi că nu este nicio problemă dacă n-am făcut-o intenţionat.
Liniştiţi oarecum pentru că fusesem iertaţi atât de uşor, am intrat în casă şi ne-am luat cu jocul. Când au venit părinţii mei acasă, se pare că vorbiseră deja cu vecina, pentru că mi-au spus că sunt mândri de mine pentru că nu am minţit ca să-mi acopăr greşeala şi am devenit dintr-o dată foarte mândru de mine. Mi-am dat seama atunci că şi adulţii îşi mai amintesc uneori ce înseamnă să fii copil şi că e mai bine să fiu sincer.
Frumoasă a fost perioada aceasta! Şi acum ne mai jucăm, dar parcă nu mai este ca acum câţiva ani. Cât era ziua de mare ne gândeam la jocuri noi. Îmi dau seama că poznele şi trăsnăile copilăriei ne transformau câteodată în personaje pozitive sau negative, dar binele învingea întotdeauna.
Cu toţii lăsăm în urmă o lume pe care am vrea să o retrăim: lumea jocurilor copilăriei.
Răzvan Manea, clasa a VIII-a
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu